Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Dincolo de rama tabloului

        de Gela Enea

Am scris Dincolo de rama tabloului sugerând o prezenţă perceptibilă, unde se plasează artistul, cel care trimite semne şi însemne către public, în cazul lui Mircea Bârsilă, către cititori. Volumul Vise, reverii, vedenii avertizează, încă din titlul său, că este vorba despre o transcripţie a realităţii în imaginarul oniric sau fantomatic, acolo unde reperele cotidiene sunt estompate sau şterse cu totul. Despre autor, considerat, pe bună dreptate, un reprezentant autentic al optzecismului, admirator, după cum aveam să mă conving eu însămi, al lui Nichita Stănescu, despre care îşi scrie teza de doctorat, Dimensiunea ludică a poeziei lui Nichita Stănescu, se pot spune multe, mai ales că s-a remarcat nu doar ca poet, ci şi prin activitatea de profesor, critic literar şi publicist. Pentru Mircea Bârsilă, poezia este făcută, deci respectă canoanele şi aşteaptă aplauze, sau este trăită, adică zămislită, generată de neliniştea existenţială, aşa cum pentru Lucian Blaga era cunoaşterea paradisiacă sau luciferică. În tot cazul, arta adevărată se circumscrie unui singur demers.

Primul text, Renegare, se vrea o confesiune din care lectorul trebuie să înţeleagă starea propice pentru scris, bucuria lăuntrică a întâlnirii cu Poezia: „ Nu scriu decât în momentele când uit să fiu trist/ Uit de şobolanii hambarelor cu boabe de porumb şi de grâu/ de imaginarii şerpi din baie şi de viezurii din întunericul de sub patul în care dorm întotdeauna singur”. Laboratorul său poetic presupune acel travaliu asupra cuvântului la care face referire şi Arghezi, în poemul lui Mircea Bârsilă fiind vorba despre şlefuirea lirică a metaforei: „trag toată ziua la rindea/ metafore, sentimente şi gânduri încă aspre la pipăit”. Relaţia cu divinitatea se situează, în manieră argheziană, la graniţa dintre credinţă şi tăgadă, întrucât şi Mircea Bârsilă are temeri, întrebări fără un răspuns, nelinişti: „Încă îţi sunt un prieten ambiguu, Isuse. Încă mă tem să nu-mi cadă mâna, când vreau s-o întind către tine” (Rugăciune).

Pean, substantiv care în limba greacă desemna un imn închinat zeului Apollo sau zeiţei Artemis, prin extensie, cântec de luptă, de biruinţă, la autorul acestui volum se converteşte într-un imn închinat teluricului – cu cele două regnuri, reprezentat de femeile tinere, de jivine, „pe care nu le-a spurcat cu privirea niciun om”, dar şi de ape, de boabe de grâu, flori, buruieni – şi, deopotrivă, cosmicului, al cărui emisar este soarele, căci astrul ştie, în fiecare dimineaţă, „unde sunt ferestrele caselor noastre”. Concluzia despre ce este peanul o descoperim în finalul poemului, unde citim: „Un cântec arhaic,/ un cântec de altădată de jale, întors pe dos: peanul!”.

Tema dedublării constituie, într-o meditaţie cu note de vagă melancolie, edificiul pe care se articulează poezia numită simplu, printr-un articol vestimentar, Rochia. Timpul se relativizează, rochia galbenă ocupă spaţiul afectiv al camerei/ bucătăriei cu miros de morcovi şi cartofi puşi la fiert, în timp ce la o fereastră o fată cu sânii goi se apleacă asupra chiuvetei. Cele două imagini devin complementare, după cum insul ce se întoarce de la serviciu, pe străduţe aplecate, intră în pielea bătrânului care-şi plimbă prin parc căţelul alb.

Un alt text, o altă viziune: mortul plânge cu ochii închişi, „plângea ca să facă şi el ceva în zilele pe care le mai avea de stat pe-aici?”, se întreabă retoric poetul, în versurile care sugerează un ritual de înmormântare cu totul altfel de cum suntem obişnuiţi (O dimineaţă neagră). Din habitatul poetului nu putea să lipsească sau să fie marginalizată cârciuma, un fel de loc al dezlegării limbii, când ortacii, bine afumaţi, discută despre moarte şi înviere, obligaţi să părăsească incinta, pentru că e ora închiderii, de către chelneriţa lipsită de orice urmă de filozofie existenţială: „Ţi-ai dracului de beţivi cu moartea din căpăţânile voastre cu tot!”( Ora închiderii). Senectutea, spectrul morţii ce o caracterizează, din păcate, sunt pretextele poemului Agrafe de argint, în care, printr-o antiteză extrem de sugestivă, poetul opune vieţii moartea: „Toate crengile verzi ne sunt împotrivă. Toate crengile uscate/ se cred surorile noastre”.

De largă perspectivă este pastelul cu elemente de meditaţie, Thalassa, peisajul gravitând în jurul imaginii mării ce pare diafană, feminizată în calmul ei sau, dimpotrivă, masculină, atunci când se înfurie. Poetul Mircea Bârsilă însufleţeşte cadrele naturale, pune straie sărbătoreşti sau ponosite vegetalului care-l înconjoară, poate şi din nevoia unei supra-comunicări, pentru o cât mai largă cuprindere a universului: „Thalassa! Thalassa!/ O existenţă jumătate-n lume,/ jumătate în mit, iar deasupra:/ sufletul meu ruginit…”.

Ca în transă, poetul vede totul într-un alb aducător de frig şi solitudine: „Va ninge cu nepăsarea/ lucrurilor făcându-se de la sine/ şi din nou vor fi toate la fel de albe ca spuma: casele, pomii,/ grămezile de lemne şi chiar sufletele noastre/ afumate asemenea sticlelor de lampă şi încovoiate cum ciocurile păsărilor de pradă”. Mircea Bârsilă pare convins că realitatea „Distruge, tâlhăreşte, compromite. Ne mângâie cu o mânㅺi ne vinde, fără scrupule, cu cealaltă. Şi va veni, într-o zi, şi sfârşitul”.

Până atunci, măcar din când în când, ne putem retrage din faţa realităţii în lumea poeziei, generatoare de vise, reverii, vedenii, aşa cum se află ea descrisă în acest volum de versuri pe care l-am citit cu emoţie şi empatie faţă de mărturisirile cuprinse într-un lirism grav, tulburător!

 

Nr. 08 / 2023
Cărţi primite la redacţie

In memoriam Virgil Stanciu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Cunoaştere fără învăţătură
de Gabriel Coşoveanu

Fleur de Guinée
de Cătălin Pavel

Motăneasca însoţire

Solitar de duminică (3)
de Gheorghe Grigurcu

Concursuri şi crime bolşevice
de Nicolae Prelipceanu

Această carte este, deci, o triplă biografie încrucişat㠖 Charles, Camilla şi Diana –, care nu a mai existat până acum
de Jean Des Cars

Despre Paris şi restul lumii (cu multe scene româneşti)
de Mihai Ghiţulescu

Rockul, o plăcere vampirică
de Dumitru Ungureanu

Dincolo de rama tabloului
de Gela Enea

Exilul literar românesc, între popularizare şi cercetarea propriu-zisă
de Silviu Gongonea

Spinoasa problemă a kitschului: „disjuncţii culturale” şi repere critice
de Gabriel Nedelea

Dantela poeziei vizionare
de Gabriela Gheorghişor

Anul Monica Lovinescu – Marea Doamnă a Exilului Românesc
de Cristian Pătrăşconiu

Dacă acest Duh al lui Dumnezeu ar funcţiona şi ar fi pus la locul care i se cuvine, între oameni nu ar mai exista războaie
de Marian Zidaru

Circul, o lume în oraş
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Un poet eclectic: Julien Caragea
de Florian Copcea

Un demers necesar pentru întregirea culturii române
de Mihaela Albu

Adevărul în doi al ambiguităţii iubirii
de Ilona Duţă

Un debut ca o lebădă
de Daniela Micu

Poezie
de Liviu Georgescu

FITS 2023: miracol, teatru şi dans în vremea războiului
de Daniela Firescu

Magia poveştii
de Viorica Gligor

Un vârtej existenţial – singurătatea senectuţii
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Clara citeşte Proust
de Stéphane Carlier

Inferno 2.0
de Erwin Kessler

© 2007 Revista Ramuri